Despre carte: an / „Alexander Voznițîn a lăsat mâna deoparte și și-a îndreptat obosit spatele. În ultimii ani, a devenit oarecum mai gros, părul său, cândva des, s-a transformat în bucle albe deschise, încadrându-și chelia extinsă. Poate doar mâinile au rămas aceleași: palme largi, cu degete lungi, puternice și foarte sensibile, ieșeau din mânecile uzate ale unui sacou de catifea și trăiau ca o viață separată de proprietarul lor, iar ochii străluceau de aceeași perspicacitate și surpriză copilărească. Atelierul moștenit de artistul Novikov a supraviețuit în timpul războiului, a fost reamenajat și redus, dând o parte din zonă la două camere pentru copii. Acum mai rămăsese un mic spațiu pentru lucru lângă una dintre cele două ferestre venețiene, a doua mergea spre locuințe. Dar Alexander nu s-a plâns: nici alții nu au asta, frecându-și partea inferioară a spatelui cu ambele mâini, s-a îndepărtat de pânză. O duzină și jumătate de oameni s-au uitat la Alexandru din pânza uriașă, privind cu cererea și speranța inexorabilă cu care privesc o persoană de care depinde nu numai bunăstarea, ci și viața. Aceștia erau supraviețuitori ai blocajului, cu fețele irosite și trupurile slabe, îmbrăcați în Dumnezeu știe ce, mai ales femei și copii, bătrâni și bătrâni, care veneau în Neva după apă. În spatele lor se vedea blocul întunecat al lui Isaac, acoperit cu o ceață geroasă, statuia în creștere a lui Petru cel Mare, acoperită cu saci de nisip; colțul Amiralității părea o bucată de gheață murdară, iar în fața tuturor acestora se întindeau umbrele sparte ale formațiunii de soldați în trecere - doar umbre lungi și oblice aruncate de lumina slabă a soarelui care apune.…»